Prelegerea purtând acest titlu a fost ocazionată de apariția sub egida Centrului pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă, în colecția EUNOMIA, a monografiei semnată de același autor, Teoria recursului în casație, Ed. Solomon, București, 2022.
În cadrul acestei prelegeri au fost abordate următoarele chestiuni principale: problematica recursului în casație (I), modelele Casației civile (modelul legislativ al Tribunalului de Casație francez și modelul teoretic „pur” calamandreian) (II), funcțiile Casației civile (tutela ius constitutionis vs. tutela ius litigatoris) (III).
Recursul în casație este o cale de atac cu totul particulară (S. Guinchard, F. Ferrand), dat fiind faptul că asigurarea justiției cazului concret nu este scopul ultim al Casației, ci al curților de apel (P. Calamandrei).
Într-adevăr, dacă funcția naturală și esențială a recursului în casație este de a asigura unitatea dreptului obiectiv, în vederea aplicării lui uniforme, atunci nu există drept la recurs, legiuitorul fiind suveran a reglementa nu numai accesul, ci și condițiile de exercitare și de judecare a acestuia, iar instanța supremă nu ar trebui să se pronunțe decât în chestiunile de principiu și în cele în care este chemată să facă jurisprudență prin dezvoltarea dreptului.
Mergând pe această linie, Noul Cod de procedură civilă a reglementat recursul în casație ca pe o cale extraordinară de atac cu scopul îndeplinirii funcției sale normative, de asigurare a interpretării și aplicării uniforme a legii (tutela ius constitutionis), ținând seama de rolul constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție și de specificul incontestabil al acestei căi de atac, însă această funcție, „grație” Curții Constituționale și cu „concursul” CSM și al ÎCCJ, a fost grav amputată prin Legea nr. 310/2018.
Alături de această funcție esențială, recursul în casație în materie civilă asigură și realizarea unei alte funcții secundare, de protecția a drepturilor subiective civile și a intereselor legitime (tutela ius litigatoris), care nu poate fi realizată însă decât mediat și limitat, dat fiind faptul că, în recurs, instanța supremă nu poate cunoaște fondul cauzei, exercitând un control limitat și condiționat exclusiv asupra legalității deciziei atacate.
În final, în loc de concluzii, s-a subliniat că, întrucât cele două funcții sunt imposibil de asigurat concomitent este evident că depășirea crizei actuale a Casației reclamă o reformă radicală, generală și completă a justiției civile (și nu numai civile), ceea ce este însă imposibil de realizat în absența unei voințe politice ferme și a schimbării mentalității întregii comunități juridice românești. Aceasta presupune, inter alia, privilegierea funcției normative a Casației civile și asigurarea unui control sever de admisibilitate a recursurilor, respectiv numai pentru motive care interesează interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului obiectiv, instanța supremă netrebuind să se pronunțe decât în chestiuni de principiu și în cele care este chemată să facă jurisprudență în vederea dezvoltării dreptului. Or, pentru aceasta filtrul de admisibilitate nu poate fi introdus după modelul franco-italian, care s-a dovedit a fi un eșec, ci după cel german și cel anglo-american.
Prelegerea a fost urmată de discuții, autorul răspunzând problemelor și întrebărilor ridicate de membrii Centrului.
Marian Nicolae a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti ca şef de promoţie, devenind în anul 2003 doctor în drept civil al Universităţii din Bucureşti. De la absolvire şi până în prezent a acumulat o bogată experienţă profesională ca judecător (1991-1995), cadru didactic universitar al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (din 1995), avocat, director în Ministerul Justiţiei (1998-2001), arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (din 2003); membru și președinte al Secției de Drept privat a Academiei de Științe Juridice din România (2017).
Prezentarea a avut loc online.